Valeriu Ioan Franc îşi continuă mărturisirea:

“Atât de trist este să nu ai cui duce flori, spunea un tânăr poet nu cu mulţi, prea mulți ani în urmă. Azi este patru februarie, prima oară după mai bine de douăzeci de ani mi se pare că nu îl îmbrăţisez pe Bădia Ion Petrescu. 23 de ani, cu tot atâtea cărţi puse împreună în privirea şi mintea lumii la patru februarie, cu Magistrul Profesor, desăvârșit Profesor!

Anul acesta am fi prezentat “Managementul curajului”, după “Managementul înţelepciunii” cu un an în urmă. Aş scrie acum un tratat de management al tristetii, al singurătăţii, al neputinței sau al tăcerii. Dar Măria Sa, magistrul, care mă îngăduie a-l îmbrăţişa şi în ceruri, îmi interzice asta, cu acea fermitate a fratelui mai mare, care știe cum e viaţa, cum trebuie să fie. Şi nu scriu despre singurătatea în care am rămas, mai sărac, nici despre tăcere, nici despre disperare, nici despre tristețe, dar nici despre curaj în locul Lui. Scriu doar despre Dor, cu Dor de Ion Petrescu, la 4 februarie, în izolarea de lumea aceasta, dar în armonie cu lumea Lui, dintotdeauna şi pentru totdeauna la fel: blândă, luminoasă, plină de rod şi de iubire.

E atât de trist să n-am cui duce flori la patru februarie, dar am cui şi pentru cine să-mi reaprind în inimă trandafirul de timp bine temperat de Ion Petrescu, Prietenul.

Valeriu Ioan-Franc”